Generalităţi

Limba slovacă este limba oficială a Republicii Slovace. Slovaca este vorbită de 4.5 milioane de locuitori ai Slovaciei, de mai multe de un milion de emigranți în Statele Unite și de aproximativ 300 000 de oameni în Republica Cehă. Comunități mai mici de vorbitori se găsesc, de asemenea în Ungaria, România, Serbia, Croația, Bulgaria, Polonia, Franța, Germania, Belgia, Austria, Norvegia, Danemarca, Finlanda, Suedia, Italia, în Elveția, în Olanda, Cipru, Rusia și în Ucraina, în Kârgâzstan, Israel, Canada, în Republica Sud-Africană, în Argentina, Brazilia, Uruguay, Australia, Noua Zeelandă, Marea Britanie și în alte țări. Slovaca este cunoscută ca esperanto a limbilor slave și este percepută ca limba cea mai ușor de înțeles/comprehensibilă pentru cei care vorbesc alte limbi slave.

Deși slovaca e evoluat în alte condiții peste timp/într-o perioadă lungă față de cehă ( Slovacia a devenit din secolul XI parte a statului/regatului maghiar), rămâne apropiată de cehă. Unele particularități/specificități ale limbii slovace (formele lakeť [cot], Česi [cehii], terminatția -m la persoana 1.singular și altele) găsesc totuși paralelisme în limbile slave sudice. De aceea/din acest motiv (nu total adevarat/corect) în studiile de slavistica veche aceste caracteristici au fost considerate ca influențe ale limbilor slave meridionale. La unele caracteristici nesemnificative slovaca are contact cu polona (prefixul pre- spre deosebire de cehescul pro-, păstrarea consoanelor dz și , de asemenea la unele expresii teraz [acum], pivnica [pivniță). Cu alte caracteristici se apropie de limbile slave de est. Tocmai de aceea se poate vorbi îndreptățit de o poziție centrală a limbii slovace printre/în interiorul limbile slave.

Limba slovacă aparține - în cadrul marii familii a limbilor indo-europene- de ramura occidentală a limbilor slave, precum polona, ceha, sorba de jos și superioară. Faptele lingvistice, istorice și arheologice dovedesc că limba slovacă s-a dezvoltat/a evolutat direct din slava veche/protoslavă (nu prin stadiul protocehoslovace/cehoslovacei străvechi). Baza/fundamentul proto-slav al slovacei s-a format în spațiul dintre Carpați, Dunăre și Moravia superioară, intrând în contact la est cu slavii din est și din nord, nord-est cu slavii din est. Slavii predecesori ai slovacilor au venit în această zonă în secolul VI din sud-est. Limba reconstruită a grupului etnic din Moravia, care s-a împărțit în mai multe dialecte, dar era reprezentată de o anumită formă culturală, poate fi considerată ca bază a limbii slovace. Limba slovacă s-a dezvoltat, a evoluat rapid între secolele al X-lea și al XII-lea și s-a stabilizat între secolele al XII-lea și al XV-lea. Între secolele XVI și XVIII , ceha a fost utilizată/folosită ca limbă a culturii în Slovacia, în același timp unele tipuri de slovacă culturală: slovaca de vest culturală, slovaca centrală culturală și slovaca de est culturală. La sfârșitul secolului al XVIII-lea au început/apărut primele încercări/tentative de elaborare a unei limbi slovace literare. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, Anton Bernolák punea bazele codificării sale pe slovaca de vest culturală, nu a obținut totuși succesul dorit, din cauza condițiilor schimbate/modificate social și economic. Ľudovít Štúr a utilizat limba slovacă centrală ca un fundament, ideea lui a avut repede succes, și după câteva modificări (Martin Hattala, Michal Miloslav Hodža) ea s-a menținut până astăzi. De-a lungul evoluției slovacei/limbii slovace literare se pot distinge perioada Bernolák (1787–1845), perioada Štúr (1846–1852),perioada Reformei(1852–1863), perioada Matica et Martin (1863–1918), între cele două războaie/ interbelică (1918–1940) și perioada actuală (pornind de la al II-lea război mondial).